…iar mâine vei intra în ritmul nostru, adică haos organizat, dacă îl putem numi așa, — a adăugat Anna Petrovna cu o ironie amară.
Am zâmbit ușor și am urmat-o pe coridor. Fiecare ușă pe care o deschideam părea să ascundă o poveste: pacienți aplecați de durere, asistente grăbite, medici obosiți dar încă demni.
Într-unul dintre saloane, o voce aspră a răsunat brusc:
— Cu asemenea mâini doar bălegar poți să cureți!
Tonul era tăios, plin de dispreț. M-am întors instinctiv. Un bărbat de vreo cincizeci de ani, în halat alb, cu o expresie de superioritate, stătea în fața unei tinere asistente care ținea în mâini o tavă cu instrumente. Tremura ușor.
— Domnule doctor… — a încercat ea să spună, dar el a ridicat mâna.
— Taci! În sala de operație e disciplină, nu improvizație!
Am simțit cum sângele mi se urcă la tâmple. Privirea lui era rece, aproape umilitoare.
— Iertați-mă, — am intervenit calm, dar ferm. — Poate că nu e cazul să ridicați tonul într-un loc unde salvăm vieți, nu demnitatea oamenilor.
El s-a întors brusc spre mine:
— Și dumneavoastră cine mai sunteți? O altă ucenică venită din capitală să ne învețe cum se ține bisturiul?
— Nu chiar, — am răspuns zâmbind ușor. — Sunt noul director al spitalului.
Liniște totală. Asistenta a rămas cu ochii mari, iar culoarea a dispărut de pe fața chirurgului.
— Poftim? — a murmurat el, încercând să recupereze controlul.
— Da, domnule doctor. Mă numesc Sofia Valentina Moreau. De mâine vom colabora îndeaproape. Iar primul lucru pe care vreau să-l schimb aici nu ține de echipamente, ci de respect.
Pentru o clipă, în ochii lui am văzut o umbră de rușine. Apoi și-a coborât privirea.
Tânăra asistentă și-a mușcat buza, încercând să-și stăpânească lacrimile.
Am făcut un pas spre ea:
— Cum vă numiți?
— Elena, doamnă… — a șoptit ea.
— Elena, îți mulțumesc pentru răbdare. Te rog să continui munca ta. Vom avea timp să discutăm toate detaliile.
M-am întors către chirurg:
— Și dumneavoastră, domnule profesor, să veniți la biroul meu mâine dimineață. Vreau să vorbim despre ce înseamnă cu adevărat echipa.
Am plecat, lăsând în urmă o tăcere grea. Știam că mă așteaptă o luptă lungă, dar și că primul pas fusese făcut — cu demnitate.
