Cuvintele copilului au căzut peste cameră ca un clopot funerar. Clara a simțit cum i se strânge stomacul și cum privirea îi fuge spre mâinile băiatului, care se jucau liniștite cu nasturii de la cămașă, de parcă ar fi spus ceva banal.
Doctorița Carter și-a drese vocea, încercând să mențină calmul. „Marcus, cine ți-a spus toate astea?”
El a ridicat umerii și a rostit cu aceeași seninătate care o înfricoșa pe Clara: „Mi le amintesc. Eram acolo. Eram mic, dar am văzut”.
Clara a simțit cum lumea întreagă i se clatină sub picioare. În nopțile care au urmat, nu mai putea dormi. Își amintea de bunica ei de la țară, care spunea că fântânile nu sunt doar izvoare de apă, ci porți spre adevăruri ascunse. În sat, oamenii se temeau să astupe o fântână fără slujbă, pentru că „apele țin minte păcatele oamenilor”.
Cu această credință în minte, într-o noapte rece de toamnă, Clara a ieșit singură în grădină. Luminile casei erau stinse, iar luna bătea palid peste brazdele goale. A îngenuncheat acolo unde știa că fusese odată fântâna și a simțit cu palma pământul rece și tare, ca o rană acoperită.
O șoaptă i s-a părut că se ridică din adânc, dar poate era doar vântul. Totuși, în adâncul sufletului, știa că Marcus nu inventase nimic.
În zilele următoare, a început să caute documente. A scris la orfelinat, a întrebat de dosarul lui Marcus, a încercat să găsească urme ale mamei biologice. Dar fiecare ușă i se trântea în față, iar liniștea autorităților o făcea să creadă că cineva ascundea ceva mai mare decât își imaginase.
Vincent devenea tot mai nervos. O urmărea cu priviri grele, iar uneori, noaptea, auzea pașii lui grei în bucătărie, ca și cum ar veghea să nu cumva să facă ceva. Clara se întreba adesea: oare cât știe el, de fapt? Oare cât din poveste este adevăr?
Marcus, în schimb, vorbea din ce în ce mai rar. Într-o seară, a luat o lumânare și a pus-o pe pervaz. „Pentru mama Ana”, a șoptit. Clara a izbucnit în lacrimi, căci își amintea cum, în satul copilăriei, se aprindeau lumânări la răspântii pentru sufletele rătăcite.
Curajul i-a crescut. A mers la preotul parohiei, un om bătrân, cu barba albă și ochii blânzi. După ce i-a povestit totul, acesta a tăcut mult timp. Apoi a spus cu glas grav: „Acolo unde se sapă adevărul, ies la iveală și morții. Fă ce simți, dar să nu o faci singură”.
Și așa a făcut. La douăzeci de ani după acel prim strigăt al copilului, autoritățile au fost chemate. Cu săpături lente, au început să ridice straturi de pământ.
Clara stătea cu Marcus, acum un tânăr înalt, cu privirea matură. El tremura, dar nu de frig, ci de adevăr.
Când pământul s-a surpat și primul os a ieșit la lumină, un murmur a trecut prin mulțime. În scurt timp, au găsit și resturile unei rochii albastre, sfâșiate de timp.
Clara a simțit că aerul îi fuge din piept. Marcus a îngenuncheat și a rostit: „Mamă, acum nu mai ești singură”.
Vincent a fost chemat să privească. Ochii lui nu mai puteau ascunde. Tremura, iar glasul îi era spart. „Eu… eu n-am vrut…”, a bâiguit, dar era prea târziu.
Adevărul ieșise la iveală, iar grădina casei, odinioară loc de joacă și de tăcere, devenise loc de mărturie.
Clara și Marcus au aprins lumânări acolo, chemând preotul să facă o slujbă de pomenire. Întreaga comunitate s-a adunat, iar oamenii au simțit fiori când au auzit clopotele bătând.
Pentru Clara, totul era acum limpede: uneori, vocea unui copil este mai puternică decât tăcerea a sute de adulți. Și uneori, chiar și o fântână astupată poate striga adevărul, dacă cineva are curajul să asculte.
Marcus a privit cerul și a zâmbit pentru prima dată în ani. „Acum e liberă”, a spus.
Iar vântul, trecând peste grădină, părea să ducă mai departe acea eliberare, ca un cântec vechi, ca un bocet care, în sfârșit, își găsise liniștea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
