După acea dimineață, viața s-a împărțit în „înainte” și „după”.
„Înainte” era alergare continuă, voci stridente, obligații fără sfârșit.
„După” a fost liniște.
La început înfricoșătoare, apoi eliberatoare.
Primele zile păreau ireal de simple.
Mă trezeam și nu înțelegeam de ce nu se mai aude nimeni certându-se,
de ce nu trebuie să mă grăbesc nicăieri.
Aerul avea alt gust — parcă era al meu, pentru prima dată.
Îmi făceam cafeaua doar pentru mine, o beam încet,
privind cum lumina dimineții se așează pe pervaz.
În acea simplitate era mai multă fericire decât în toți anii dinainte.
Mi-am închiriat o casă mică, la marginea unui orășel european liniștit.
Acolo mirosea a iarbă udă,
și dimineața se auzeau păsările, nu reproșurile.
Tăcerea era ciudată, dar vindecătoare.
La început, mâinile încă căutau să servească, să repare, să aline.
Dar nu mai era nimeni.
Și golul acela, care altădată ar fi speriat-o,
a devenit spațiu pentru respirație.
A început să citească,
să-și lucreze mica grădină,
să privească apusurile fără să se simtă vinovată.
Zi după zi, respirația i se adâncea,
nu cea grea a supraviețuirii, ci una calmă, vie.
Oamenii din trecut scriau, sunau,
întrebând cum a putut „să lase totul”.
Dar ea nu lăsase nimic.
Își recuperase doar timpul, corpul, liniștea.
Acum diminețile începeau cu un gând simplu: „Exist.”
Nu mai trebuia să explice, nici să se justifice.
Fiecare zi era un pas mic spre sine.
Fără lacrimi, fără dramă — doar libertate.
După luni, a înțeles că lumea nu s-a schimbat.
S-a schimbat ea.
Oamenii nu au devenit mai buni,
dar nu mai aveau putere asupra ei.
Și asta era de ajuns.
Uneori își amintea de casa veche.
O vedea în minte ca pe o coajă goală,
plină de umbre care nu-i mai aparțineau.
Nu mai era durere. Doar pace.
Mergea desculță pe poteca de lângă lac,
cu vântul prin păr și soarele pe umeri,
și, pentru prima dată după mulți ani,
a înțeles:
nu fuge,
nu supraviețuiește,
nu servește.
Trăiește.
Pur și simplu trăiește.
