…degetul ei mic s-a mișcat. O tresărire fină, dar clară. A crezut că a fost doar o iluzie a minții, o speranță disperată care îi juca feste.
— Doctore! — a strigat el, cu vocea spartă de emoție. — Uitați-vă! A mișcat mâna! S-a mișcat!
Medicul și asistentele au dat năvală în salon. Unul a pus imediat stetoscopul, altul i-a verificat pupilele. Tensiunea revenise. Un puls slab, dar real, se simțea.
— Este imposibil… — murmura doctorul. — Teoretic, era… Nu știu cum e posibil. Dar da, e un semn vital.
O asistentă plângea în tăcere.
Bărbatul i-a luat din nou mâna, iar de data asta, i-a simțit degetele încleștându-se ușor în jurul palmei lui.
Ochii femeii s-au întredeschis. În colțul ochilor i se prelingea o lacrimă.
— Te-am auzit… în fiecare zi, a șoptit ea slab, aproape imperceptibil. Nu m-ai lăsat să plec.
Medicii au numit-o „o revenire miraculoasă”, „o excepție medicală rară”. Dar el știa altceva.
Nu a fost știința.
Nu au fost aparatele.
A fost iubirea.
O iubire care a ținut-o în viață chiar și atunci când totul părea pierdut.
