Marina îl privi tăcută, cu mâinile strânse în poală. În capul ei se învârteau toate vorbele soacrei, ca niște ace care nu mai voiau să tacă. Dima își turnă berea în pahar, fluierând un cântec, de parcă lumea era perfectă.
— Ce s-a întâmplat, iubito? — întrebă el, așezându-se în fața ei. — Ai o față de parcă ți-a ars cineva prăjitura.
— Am citit actele, Dima. Ești trecut ca moștenitor unic.
El ridică din umeri. — Păi da, normal. E apartamentul bunicii. Mama doar vrea să rezolve hârțogăraia.
— Și după aceea? — întrebă ea încet. — După ce treci totul pe numele tău, o să-i faci act de donație, nu-i așa?
Dima rămase cu paharul pe jumătate ridicat. — Așa zice ea, da. Dar ce contează? Tot al nostru e până la urmă.
Marina oftă adânc. — Al „nostru”? Sau al ei?
El râse. — Hai, măi, nu începe iar cu „ea”. E mama mea, nu un dușman.
— Dima, gândește puțin. De câte ori a făcut ceva fără să aibă un plan în spate? Ți-a spus că face totul pentru binele nostru, dar când a făcut ceva doar pentru tine?
Dima lăsă paharul pe masă. — Nu exagerezi?
— Nu. Exagerez doar când e vorba de respect, — spuse Marina, ridicând tonul. — Eu nu mai pot să fiu doar „soția fiului perfect”. Eu sunt partenera ta, nu o servitoare care trebuie să tacă atunci când mama ta hotărăște tot!
Tăcerea se așternu ca o perdea grea între ei. Dima o privea fix, iar Marina simțea cum i se zbate inima în piept.
— Uite, — spuse el în cele din urmă, — mâine o sun pe mama și îi spun că mai discutăm. Nu semnez nimic până nu vorbim amândoi cu notarul. Bine?
Marina clipi surprinsă. Nu se așteptase să cedeze așa ușor. — Chiar o să faci asta?
— Da, — zâmbi el, — dar promite-mi ceva. Să nu mai vezi în mama o dușmană. Uneori e… prea mult, dar nu vrea răul nimănui.
— Vrea controlul, Dima, — zise Marina, cu glas domol. — Iar eu vreau liniște.
El se apropie, îi luă mâinile și i le strânse ușor. — Atunci hai să luptăm pentru liniștea aia împreună.
În seara aceea, pentru prima dată după mult timp, Marina simți că Dima o ascultă cu adevărat. Când s-a dus la culcare, dosarul încă era pe masă, dar parcă nu mai părea o bombă, ci o provocare.
Dimineața, Dima chiar a sunat-o pe Galina. Conversația n-a fost ușoară — se auzeau din cameră tonurile ridicate și suspinele nervoase ale mamei lui. Dar el a rămas ferm.
După ce a închis, a venit la ea și a spus simplu: — Nu mergem la notar luni. Mergem împreună, dar săptămâna viitoare, după ce ne lămurim.
Marina a simțit cum îi alunecă o lacrimă pe obraz, de ușurare.
La prânz, au mers împreună în oraș, și pentru prima dată în multă vreme, au vorbit despre planurile lor, despre visuri și chiar despre copii — fără certuri, fără presiuni.
În următoarele săptămâni, Dima a rezolvat totul cu notarul, dar actele au fost făcute pe amândoi, nu doar pe el.
Când Galina a aflat, a tăcut preț de câteva secunde, apoi a spus rece: — Fie. Măcar știu că n-am crescut un prost.
Marina a zâmbit. Era poate primul compliment indirect din partea soacrei.
Într-o lume unde mulți aleg să tacă de frică, Marina a ales să-și apere liniștea. Nu cu scandal, ci cu demnitate.
Și uneori, asta e cea mai mare victorie pe care o poți avea.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
