Siegfried își împinse scaunul înapoi, gata să se ridice, dar Boris îl opri cu o mână fermă pe umăr.
— Aș vrea să aud ce are de spus, zise calm, privind-o pe Elisabeta cu o curiozitate aproape rece. — Rar mai vedem un spectacol bun în familie.
Elisabeta își sprijini spatele de spătarul înalt al scaunului sculptat și trase aer adânc în piept. Ochii îi alunecară peste chipurile încordate ale celor de la masă.
— Vă mirați că nu aveți nimic în farfurii. Dar spuneți-mi… care dintre voi a adus vreodată ceva cu adevărat valoros în casa asta? În afară de pretenții? În afară de mâini întinse și conturi goale?
Un murmur de indignare.
— Tata ți-a lăsat totul, spuse Irina cu glasul sugrumat. — Noi n-am cerut nimic.
— Nu. Nu ați cerut. Ați așteptat. Și ați luat când ați putut. Fără rușine.
Și-a îndreptat privirea spre Katharina.
— Ea n-a cerut nimic. Dar a fost singura care a venit să-mi citească atunci când nu mai vedeam bine. Singura care a stat cu mine în nopțile în care credeam că o să mor.
— Vrei să o răsplătești pentru că ți-a ținut de urât?!, izbucni Siegfried.
— Nu, dragul meu. Vreau să o răsplătesc pentru că m-a tratat ca pe un om. Nu ca pe o bancă.
Chelnerii s-au apropiat din nou. De data asta cu o cutie de lemn masiv, sigilată cu ceară roșie. Au pus-o în fața Katharinei.
Elisabeta ridică vocea:
— Testamentul meu se modifică de azi. Katharina primește totul. Proprietățile, acțiunile, colecțiile. Restul… poate rămâne cu farfuriile.
Larisa a izbucnit:
— Asta e o glumă! Nu ai dreptul să—
— Ba am, o întrerupse Elisabeta calm. Așa cum ați avut voi “dreptul” să mă tratați ca pe o bătrână încurcă-lume.
Un moment de tăcere densă. Katharina, cu ochii umezi, atinse ușor cutia, dar nu o deschise.
— Nu știu dacă pot accepta…
— Ba vei accepta, fata mea. Pentru că tu o să faci ceva bun cu toate astea. O să rupi cercul.
Apoi, Elisabeta se ridică.
— Cina s-a terminat.
Și fără să mai aștepte, părăsi sala, lăsând în urmă fețele crispate ale copiilor ei, tăcerea apăsătoare și o nepoată cu mâna pe o avere pe care nu și-o dorise niciodată.
Trei luni mai târziu, casa von Hohenberg era de vânzare. Katharina locuia într-un apartament modest și fondase o bursă pentru tineri fără familie care visau să studieze arta.
Farfuriile pictate manual?
Le donase unui muzeu, cu o notă pe spate:
„Pentru cei care au avut totul și totuși au murit de foame — de caracter.”
Restul familiei?
Contestaseră testamentul. L-au pierdut. Și-au pierdut și ultima șansă de a mai fi… oameni.
Într-un interviu discret, Katharina a spus:
— Nu e important ce moștenești. Ci de ce ai fost ales.
