…doar că acum nu mai era singură în același fel. Ceva se schimbase. Vocea mătușii Maria, atât de sigură, atât de liniștită, pătrunsese cumva prin toate straturile de frică, de rușine și de neputință.
„Dacă dumneavoastră ziceți așa…” — cuvintele îi răsunau în minte, se agățau de ele ca de o sfoară aruncată peste o prăpastie.
În seara aceea, Anna nu a mai tras perdelele. Nu s-a mai pitit sub cearceafuri la primul zgomot de pe hol. În schimb, și-a scos din geantă o agendă veche, aceeași în care obișnuia să-și noteze listele de sarcini la birou. A deschis la prima pagină liberă și, cu mâna încă tremurândă, a început să scrie:
„Luni — M-am ascuns. Marți — Am tăcut. Miercuri — M-a sunat cineva care m-a văzut cu adevărat.”
A doua zi, la ora 9 fix, în ușa biroului a apărut o femeie cu ochelari de soare mari, o eșarfă legată strâns în jurul gâtului și o geantă veche pe umăr. A intrat fără să spună nimic, a mers direct spre secretariat și a lăsat un plic. Sofia l-a deschis și, citind prima frază, a dus mâna la gură:
„Demisia mea. Mulțumesc pentru toate zilele în care am fost Anna Karlova. Dar nu mai pot să fiu acea femeie.”
Pe fundul plicului era și un bilet mic, scris cu pixul:
„Mulțumesc, mătușă Maria. Știți exact ce mopuri trebuie folosite în viață.”
În aceeași după-amiază, Mihail a fost reținut. Poliția primise o sesizare anonimă detaliată, însoțită de poze și dovezi. Femeia care o făcuse nu și-a dat numele, dar în raportul anchetatorilor, ofițerul responsabil avea o notă personală:
„Bănuim că sursa este cineva cu acces la adevăr și cu un simț al dreptății ieșit din comun. Probabil… o femeie de serviciu. Sau poate o eroină mascată.”
Într-o altă parte a orașului, într-un centru discret de consiliere, Anna își ridica timid privirea în fața unei terapeute și spunea pentru prima dată, cu voce joasă dar clară:
— Mă numesc Anna. Și nu mai vreau să-mi fie frică.
Afara începuse să ningă, ușor.
Poate nu era chiar un nou început.
Dar era, cel puțin, sfârșitul fricii.
