Daniel a rămas tăcut. Înțelesese mesajul, dar nu-i venea să creadă cât de rece putea fi Emma.
— „E vorba de mama mea. Unde vrei să stea? În gară? Are aproape șaptezeci de ani…”
— „Îmi pare rău, Daniel. Ai o soră. Poate o primiți împreună. Sau poate își închiriază ceva. Eu am muncit pentru apartamentul ăsta, nu e hotel.”
A fost una dintre puținele seri în care Daniel a plecat la culcare fără să-și mai sărute soția. Dar știa că nu avea timp de certuri.
A doua zi, și-a sunat mama:
— „Mamă, vino. Mă descurc eu cu Emma. Măcar stai câteva luni, până îți găsești ceva.”
Anna a oftat. Nu voia să fie o povară. Dar nu mai avea opțiuni.
**
A trecut o lună. Apoi două. Emma o trata pe Anna cu politețe uscată. Rareori vorbeau. Daniel se străduia să echilibreze totul, dar tensiunea în casă devenise un perete de sticlă.
Într-o dimineață, Anna s-a uitat în oglindă și a oftat. Se simțea ca o mobilă veche mutată dintr-o cameră în alta. Nu era dorită. Doar tolerată.
Seara, la cină, Emma a izbucnit.
— „Știi ce mă enervează cel mai tare? Că ai pozat în victimă. Toată lumea te compătimește. Dar adevărul? Tu nu sufereai — jucai teatru! În timp ce noi număram ultimii bănuți, tu îți împărțeai economiile prin depozite! Frumos să trăiești din mila altora, nu?”
Daniel a scăpat furculița din mână.
— „Emma! Ce spui acolo? Ce economii?”
Emma a trântit o hârtie pe masă.
— „Curiozitatea m-a împins. Am verificat printr-un vechi prieten de la bancă. Mama ta are conturi pe numele ei cu sume frumușele. Nu e chiar o biată văduvă cum ne-a lăsat să credem.”
Anna s-a ridicat încet de la masă, calmă.
— „Am tăcut destul. Nu era treaba nimănui ce am sau n-am. Dar dacă vrei adevărul, Emma: da, am bani. Nu milioane, dar destui cât să nu depind de nimeni. Știi de ce nu i-am folosit până acum? Pentru că am vrut să văd cine sunteți. Nu când e ușor. Ci când e greu.”
S-a întors spre Daniel.
— „Fiule, știu că inima ta e bună. Și îți mulțumesc că m-ai primit. Dar femeia de lângă tine m-a jignit mai adânc decât au făcut-o fiii lui Victor.”
S-a dus în cameră, și-a luat geanta, și-a tras paltonul și s-a întors spre ei.
— „Voiam să vă dau o veste bună. Vândusem partea mea din casă cu opt milioane, nu cu șase. Le-am cerut să reevalueze, iar notarul a fost de partea mea. Mai aveam și un apartament moștenit în Italia. Urma să-l las lui Rareș. Dar m-ați învățat o lecție.”
A deschis ușa și a privit-o direct pe Emma.
— „Să nu-ți fie frică. Nu mai stau în casa ta. Dar nici nu vei mai auzi vreodată de banii mei.”
**
O lună mai târziu, Daniel a primit o scrisoare recomandată.
Era de la un avocat. Anna își transferase bunurile unei fundații caritabile pentru femei în vârstă aflate în situații de abuz familial. Iar Daniel primea o singură scrisoare scrisă de mână:
„Dragul meu băiat,
Nu te învinuiesc. Ai crescut cu un om slab și ai devenit unul care încearcă să mulțumească pe toată lumea. Eu nu mai am timp pentru jumătăți de adevăr. Mi-am recăpătat demnitatea.
Nu mai trăiesc din mila nimănui. Trăiesc din ce am construit cu mâinile mele.Cu bine,
Mama”
Emma a citit scrisoarea peste umărul lui și a șoptit doar:
— „Dumnezeule…”
Dar era prea târziu.
