— La naiba… — a mormăit printre dinți.
A sunat imediat șeful pazei.
— Aflați imediat unde este telefonul lui Popa. Și pregătiți mașina la intrare. Plec personal.
Două minute mai târziu a primit locația.
Popa nu era pe șantier.
Punctul de pe hartă strălucea în afara orașului, la complexul spa „Lacul Albastru”.
Marian Ionescu a strâns maxilarul atât de tare încât i s-au încordat mușchii feței…
Marian Ionescu a urcat în mașină fără să mai spună nimic.
— La adresa asta — a spus scurt, arătând telefonul șoferului.
Mașina a pornit în trombă.
Înăuntru era liniște. Doar motorul și ploaia măruntă care începuse să bată în parbriz.
Directorul general privea ecranul telefonului.
Mesajul era încă acolo.
„Nu mă pot ridica…”
Pentru prima dată după mulți ani, Ionescu simțea ceva apropiat de furie… dar și de teamă.
Se gândea la femeia aceea timidă care venise la birou. Ținea dosarul strâns la piept și își cerea scuze pentru orice.
Și acum era singură.
Cu gemeni.
Într-un apartament încuiat.
— Mai repede — a spus șoferului.
Zece minute mai târziu mașina s-a oprit brusc în fața blocului vechi.
Ionescu a ieșit înainte ca mașina să se oprească complet.
A urcat scările câte două.
Etajul trei.
Apartamentul 12.
A bătut puternic.
— Ana!
Niciun răspuns.
A bătut din nou.
— ANA!
Din interior s-a auzit un geamăt slab.
Atât.
Ionescu a făcut un pas înapoi.
— Dați-vă la o parte — a spus șoferului care urcase după el.
Și a lovit ușa cu umărul.
Prima dată.
Ușa a trosnit.
A doua lovitură.
Zăvorul a cedat cu un pocnet puternic.
Ușa s-a deschis.
În mijlocul holului, pe covor, Ana era întinsă pe o parte.
Fața îi era albă ca varul.
— Ajutor… — a șoptit ea.
Ionescu s-a apropiat imediat.
— Ambulanța! — a strigat către șofer.
Bărbatul deja forma numărul.
Ana tremura.
— Copiii… — a murmurat.
— Stai liniștită. Ești în siguranță — a spus Ionescu.
Pentru prima dată vocea lui nu mai era rece.
S-a aplecat și i-a pus haina sub cap.
— Respiri. Asta e important.
Sirena ambulanței s-a auzit câteva minute mai târziu.
Paramedicii au intrat în grabă.
— Travaliu prematur! — a spus unul dintre ei.
Au ridicat-o pe targă.
— Dumneavoastră sunteți soțul?
Ionescu a clătinat din cap.
— Nu.
A făcut o pauză scurtă.
— Dar eu răspund de ea.
La spital, nașterea a durat trei ore.
Trei ore lungi.
Ionescu a stat pe coridor.
Fără să plece.
La un moment dat telefonul lui a sunat.
Mihai.
— Alo? — vocea era relaxată. — Domnule director, am văzut apelul. S-a întâmplat ceva?
Ionescu a răspuns calm.
Prea calm.
— Da.
Pauză.
— Soția ta a născut.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Ce?
— Dacă nu ajungeam eu la ea… probabil murea în apartamentul ăla încuiat.
Vocea directorului a devenit de gheață.
— Mâine dimineață vii la birou.
— Domnule director, eu sunt puțin…
— La ora nouă.
A închis.
După câteva minute, un doctor a ieșit din sala de nașteri.
— Cine e aparținătorul?
Ionescu s-a ridicat.
— Eu.
Doctorul a zâmbit.
— Felicitări. Doi băieți sănătoși.
Ionescu a rămas nemișcat.
Apoi a zâmbit pentru prima dată în acea zi.
Prin geamul salonului a văzut-o pe Ana.
Obosită.
Dar cu doi copii la piept.
Iar în acel moment a știut un lucru sigur.
A doua zi…
Mihai Popa nu mai lucra în compania lui.
Această lucrare este inspirată din evenimente și persoane reale, însă a fost ficționalizată în scopuri creative. Numele, personajele și detaliile au fost schimbate pentru a proteja intimitatea și pentru a îmbunătăți narațiunea. Orice asemănare cu persoane reale, în viață sau decedate, sau cu evenimente reale este pur întâmplătoare și nu este intenționată de către autor.
Autorul și editorul nu își asumă responsabilitatea pentru exactitatea evenimentelor sau pentru modul în care sunt portretizate personajele și nu sunt răspunzători pentru eventuale interpretări greșite. Această poveste este oferită „ca atare”, iar orice opinii exprimate aparțin personajelor și nu reflectă punctele de vedere ale autorului sau ale editorului.
