Într-o dimineață de martie, când zăpada abia se topea de pe acoperișuri, tataie Radu s-a trezit mai tăcut decât de obicei. Nu voia să mănânce, nu voia să vorbească. Doar privea pe fereastră, spre grădina pe care n-o mai putea lucra de ani buni.
— Tatăie, vă e rău? — l-am întrebat, punând mâna pe fruntea lui.
— Nu, fată dragă… doar că simt că vine vremea să plec.
Mi s-a strâns inima. Nu voiam să cred ce spune. Am chemat doctorul din sat, dar bătrânul doar a zâmbit slab. „Lasă-l, Mărioară”, mi-a spus medicul. „E obosit. A trăit frumos și a fost îngrijit bine. Atât cât mai are, să-i fie liniște.”
Din ziua aceea, tataie Radu a început să vorbească mai mult. Parcă simțea că nu mai are mult și voia să lase totul în ordine. Mi-a spus povești din tinerețe, despre cum o cunoscuse pe soacră-mea, cum au ridicat casa cu mâinile lor, cum își visase copiii mari și fericiți.
— Știi, Maria, — mi-a zis într-o seară, — cel mai greu lucru pentru un părinte e să vadă cum copiii uită de el. Tu… tu nu m-ai uitat niciodată, deși n-ai fost sânge din sângele meu.
N-am putut să-i răspund. Am simțit doar cum lacrimile îmi ard ochii.
Apoi, într-o seară liniștită, când flacăra de la sobă pâlpâia abia vizibil, m-a chemat lângă el.
— Maria, vino puțin…
M-am apropiat și i-am luat mâna. Era rece și ușoară ca o frunză.
— Uite… — a șoptit. — În perna mea, cea veche… e ceva pentru tine. Când o să vină vremea, deschide-o. E doar pentru Maria.
— Tatăie, nu vorbiți așa… — am zis, dar el doar a zâmbit.
— N-ai de ce să plângi. O să fiu bine, în sfârșit.
Și, peste câteva ore, s-a dus liniștit.
Am plâns zile întregi. Casa părea pustie fără vocea lui, fără trosnetul bastonului pe podea. Vecinii au venit la priveghi și toți spuneau:
— Dumnezeu să-l ierte! A avut noroc că l-ai avut tu, Mario. Că altfel murea singur, uitat de lume.
După înmormântare, am început să fac ordine prin lucrurile lui. Am găsit hainele lui vechi, o pălărie de vară, niște poze îngălbenite… și perna. Cea despre care îmi spusese. Era ruptă la un colț, cusută neîndemânatic cu ață groasă.
Am stat o vreme cu ea în brațe, ezitând. Apoi am desfăcut cusătura. Dinăuntru a căzut o batistă legată cu sfoară. În ea erau câteva bancnote vechi, aproape douăzeci de mii de lei, și o hârtie împăturită atent.
Pe hârtie scria cu scrisul lui tremurat:
„Pentru Maria. Din puținul meu, să-ți cumperi o rochie frumoasă și o pereche de pantofi. Că meriți să te vezi și tu femeie, nu doar gospodină. Mulțumesc că mi-ai fost fiică. Tataie Radu.”
M-am prăbușit pe pat și am început să plâng. Nu pentru bani — erau simbolici, abia de ajungeau de o rochie — ci pentru gândul lui. Pentru că, până în ultima clipă, s-a gândit la mine.
Soțul meu a venit și m-a găsit plângând cu batista în mână.
— Ce s-a întâmplat, Mario?
I-am dat hârtia. A citit-o încet și s-a așezat lângă mine.
— Tată a știut mereu… că tu ai fost lumina lui.
Peste câteva săptămâni, m-am dus la târgul din oraș. Cu banii din batistă mi-am cumpărat o rochie albastră simplă, din bumbac. Nu era nimic spectaculos, dar m-am uitat în oglindă și parcă l-am văzut pe tataie zâmbind.
Când am ajuns acasă, am pus rochia pe un umeraș lângă pat și am atârnat batista lui, cu hârtia, într-o ramă mică pe perete.
În fiecare zi, când trec pe lângă ea, îmi amintesc că nu legăturile de sânge ne fac familie, ci bunătatea și grija.
Tataie Radu n-a avut pensie, n-a avut avere, dar mi-a lăsat cea mai de preț moștenire — recunoștința și dragostea unui om care a știut să vadă sufletul meu.
Și de câte ori aud pe cineva spunând că „noră e tot noră”, zâmbesc doar și le răspund liniștit:
— Uneori, o noră poate fi mai fiică decât toți copiii la un loc.
