— „Tu ești obligată să o întreții pe mama mea până la sfârșitul vieții ei”, — a ordonat soțul, fără să bănuie că mama lui demult hotărâse să-i ia moștenirea.
Elena a mutat cu atenție vaza mică cu fire fine de gypsophila în centrul mesei, ca nimic să n-o distragă din privirea mamei soțului. În cafeneaua aceea era un calm aproape sacru, iar orice sunet părea filtrat, ca și cum sentimentele nu se puteau exprima decât în șoaptă. Dar Elena știa că discuția de azi va zdruncina totul – măcar în interiorul ei.
Doamna Sofia arăta impecabil: părul perfect aranjat, șirul de perle la gât, o eșarfă delicată pe umeri, deși primăvara își făcea simțită căldura afară. Totul părea o apariție calculată, ca și cum se pregătea să joace un rol pe scenă. Poate chiar așa era.
— Nu ți-a spus? — a întrebat-o doamna Sofia, înclinând ușor capul, cu o compasiune doar jucată. — Fiul meu are talentul de a tăcea tocmai despre ce-l avantajează. Mai ales când e vorba de ceva important.
Elena a scuturat capul încet. Nu știa ce a omis Dorian, soțul ei, dar simțea un gol — ideea de a vinde căminul de la marginea orașului apăruse brusc. Dorian menționase totul fugărit, ca pe o decizie deja luată.
— Spunea că voi doriți să vă mutați mai aproape de noi…, a rostit Elena cu grijă.
— Mai aproape… — doamna Sofia a reluat replica, cu o clipă de zâmbet pe buze — Da, Dorian are darul formulărilor elegante.
Pentru el „mai aproape” însemna să o mute pe ea într-un apartament închiriat, iar banii obținuți de pe urma vânzării casei să fie investiți în unul din „proiectele” lui glorioase. Ca și cum mama lui nu ar fi fost decât un distribuitor de resurse.
În acel moment, ușa se deschise și Dorian intră în cafenea. A pășit cu eleganță, zâmbind, de parcă ar fi fost într-o reclamă. A pupat-o pe mama lui pe obraz, iar pe Elena a pipăit-o ușor pe umăr — combinatie de superioritate și indiferență.
— Aha, v-am găsit pe cele două! — spuse el jovial. — Ați chit-chatuit?
S-a așezat cu un zgomot ușor de scaun și chemă ospătarul:
— Nimic pentru noi, vă rog…
— Oh, mami, nu te sfii! — zâmbi el spre Sofia. — Lasă-mă pe mine. Elena, știi că urmează o tranzacție mare — banii vor veni, putem să nu ne uităm la cheltuieli.
Cuvintele i-au aprins scânteia nervilor în Elena. Vorbe despre bani care nu erau încă ai lor. Despre viitorul mamei lui ca fiind un detaliu din planul lui financiar.
— Dorian, tocmai vorbeam despre casă. Mama ta nu pare tocmai încântată de mutare…, spuse ea hotărât.
El doar făcu un gest cu mâna, ca alungând o mușcătură invizibilă:
— Cea mai mică grijă e pentru binele ei. Are nevoie de cineva aproape, să o susțină — tu vei fi gardianul ei. Înțelegi, nu?
Privirea lui se întunecase, ca și cum totul fusese stabilit între ei, fără ca Elena să știe. Dintr-o dată simțea că destinul i-a fost atribuit de către alții.
— Eu muncesc, — rosti ea calm, dar ferm.
— Și?! Munca nu dispare. Dar mama… e sfântă, și e mama mea, — a accentuat el.
Un moment de liniște apăsătoare plutea pe masă. Apoi Dorian reluă tonul impus, fără echivoc:
— Așa că, Elena, de azi responsabilitatea pentru mami e doar a ta. Tu îi vei asigura o bătrânețe demnă, cât eu mă ocup de viitorul nostru. Poate considera asta o contribuție de drept… în familie.
O pronunță așa, cu nonșalanță, ca și când ar fi cerut cineva o sare. Nu a întrebat. A constatat. Elena simți cum un val de revoltă o avalansează. Viitorul ei, timpul ei, energia ei — era împărțit fără consimțământ.
Și privi spre doamna Sofia. Ochii ei ascundeau un amestec de amărăciune, dezamăgire și o hotărâre rece, aproape letală. Și atunci Elena înțelese: spectacolul abia începe, iar rolul principal nu-i aparținea lui Dorian.
Dorian aruncă câteva bancnote pe masă, fără să se uite la bon:
— Eu plec — afacerile nu așteaptă. Mami, mâine să te aștepți la telefon de la agent. Arată i casa, Elena. Și începe cu pregătirile.
Făcu un semn plin de superioritate și plecă, lăsând în urmă un parfum scump și o tensiune greu de cuprins.
Stătură-amândouă în tăcere. Zgomote din jur — veselie, farfurii, discuții — le apăsau pe umeri, ridicole în contrast cu greutatea momentului.
— Nu-ți face griji, draga mea, — spuse neașteptat doamna Sofia cu calm apăsat. — Nu va vinde nimic.
Elena ridică privirea uimită.
— De ce ești atât de convinsă?
Mama lui Dorian se aplecă și scoase din poșetă o mapă subțire, cu calm teatral. O așeză pe masă fără grabă:
— Pentru că nu poți vinde ceva ce nu-ți aparține.
Deschise mapa. Înăuntru era un document cu ștampile albastre, familiare oricui a avut deja afaceri cu proprietăți:
— E un act de donație. Înregistrat deja la autoritățile imobiliare. Casa nu-mi mai aparține. Și, cu atât mai puțin, nu este moștenire pentru copilul meu.
Elena rămase fără cuvinte, privind alternat între buletinele oficiale și chipul femeii care tocmai făcuse ultimul ei pas în bătălia familială.
— Dar… cui…?
Elena clipi de mai multe ori, încercând să își tragă sufletul.
— Nu înțeleg… cum adică nu-i mai aparține?
Doamna Sofia înclină ușor capul și oftă. Apoi, cu o voce joasă, dar clară, spuse:
— I-am dat casa unei organizații caritabile. Un centru pentru mame singure. În schimb, ei mi-au oferit un contract de întreținere și un loc în mica lor comunitate. Am fost acolo de câteva ori. Nu e mult lux, dar e liniște, e respect. Și e alegerea mea.
Elena rămase blocată.
— Dar… de ce?
— Pentru că fiul meu, — zise ea, cu o durere rece, — nu m-a mai privit cu dragoste de când a terminat facultatea. Nu sunt decât un mijloc pentru el. O unealtă. Și nu vreau să mai fiu așa ceva pentru nimeni. Nici măcar pentru tine.
— Dar eu nu…
— Știu, dragă. N-ai nicio vină. Ești doar… prinsă la mijloc. Dar știu să citesc în ochi — și tu nu meriți povara asta. Nici să îți fie impusă. De aceea am făcut ce trebuia să fac de mult.
Elena coborî privirea spre cana de ceai. Deodată, senzația de constrângere, de sufocare, se risipi. Nu era vorba doar de casa aceea — ci de faptul că cineva, în sfârșit, luase o decizie pentru a proteja ceea ce era cu adevărat important: demnitatea.
— Și Dorian? — întrebă ea, cu un nod în gât.
— Dorian va afla mâine, la notar, când va încerca să semneze actele de vânzare. Îl așteaptă o surpriză. N-o va uita niciodată.
Sofia închise mapa și o puse înapoi în poșetă.
— Elena… vreau să îți spun ceva: nu am fost niciodată de acord cu felul în care te-a tratat. Am tăcut… ani întregi. Dar azi, când l-am văzut dând ordine, spunând că „ești obligată”, am știut că e timpul.
Elena clătină capul, luptând cu lacrimile.
— Ce vei face acum?
Sofia zâmbi pentru prima dată cu adevărat.
— Mă mut în apartamentul mic din centrul orașului, aproape de bibliotecă. Și o să încep să scriu. Am câteva povești de spus.
— Scrii?
— Încă nu. Dar am trăit suficient ca să încep.
Și se ridică ușor, punând un bacșiș lângă ceașca de cafea.
— Ai grijă de tine, Elena. Ești mai puternică decât crezi. Iar dacă vreodată vrei să pleci… știi unde mă găsești.
A ieșit din cafenea fără să privească înapoi. Iar Elena a rămas, simțind pentru prima dată în mult timp că e liberă să aleagă.
Și, într-un fel tăcut, știa că alegerea ei abia începea.
