În infirmeria închisorii, Helena își freca palmele, simțind încă vibrația acelui simbol străvechi sub degetele ei. Femeia — deținuța 1462 — era întinsă acum pe pat, cu ochii larg deschiși, dar fără expresie. Contracțiile începuseră. Și totul se desfășura… prea liniștit.
Doctorul Andrei sosea în grabă, iar capelanul pășea încet în urma lui, îmbrăcat în hainele sale modeste, cu o cruce simplă de lemn agățată de gât. Când o văzu pe femeie, se opri brusc. Ochii lui se fixară pe glezna ei, acolo unde Helena îi arătă tăcut semnul.
Fața capelanului se albi. „Închideți ușa”, spuse el. „Acum.”
Helena o închise dintr-un gest, simțind cum aerul parcă devenise mai greu. Claudia, privind de pe margine, înghiți în sec.
„Ce e cu simbolul ăsta?”, întrebă doctorul. „O marcă tribală? Vreun cult?”
Capelanul clătină din cap. „Nu e nici trib, nici cult. E un semn vechi. Foarte vechi. Era folosit de o sectă care credea că poate aduce în lume ființe din alte dimensiuni — prin naștere umană. Se numeau Fiii Tăcerii. Au fost eradicați acum peste o sută de ani… sau așa credeam.”
„Și copilul?”, întrebă Helena, cu glasul încordat.
Capelanul o privi cu o tristețe grea. „Dacă e ceea ce cred… nu va fi un copil.”
Femeia însărcinată deschise gura atunci, vorbind pentru prima dată clar:
„Nu puteți opri asta. E deja prea târziu. Eu doar… port ceea ce trebuie să vină.”
Brusc, luminile pâlpâiră. Un zgomot profund, ca un huruit surd, începu să vină din pământ. Femeia își arcuia spatele pe pat, iar un țipăt ieși din ea — dar nu era omenesc. Nu era durere, era chemare.
Claudia țipă. Doctorul Andrei făcu un pas înapoi, dar Helena rămase pe loc. Mâinile ei lucrau aproape automat, ca în transă, de parcă o altă forță o ghida.
Sângele începu să curgă — prea mult sânge. Prea întunecat.
În timp ce capelanul începea să murmure o rugăciune în latină, femeia zâmbi slab. „Voi muri… dar el va trăi. Și lumea nu va mai fi la fel.”
O altă contracție. Helena trase o respirație adâncă. Simțea… o prezență. Nu un cap, nu umeri, ci ceva neted și rece. Ca o piele care nu era a omului.
„Nu e copil”, șopti Helena. „E… altceva.”
Capelanul scoase crucifixul de lemn și-l apăsă pe fruntea femeii. Un țipăt sfâșietor umplu încăperea. Lumina se stinse complet pentru o clipă.
Apoi — liniște.
Femeia era moartă.
Dar în brațele Helenei, ceva mișca învelit în resturi de țesut. Un trup mic, dar anormal. Cu ochi prea mari. Cu pielea prea albă. Cu gura cusută, natural, ca o rană în formă de X.
Helena făcu un pas înapoi.
„Ce facem cu el?”, întrebă Claudia, tremurând.
Capelanul îl privi lung. „Îl închidem. Nu-l hrănim. Nu-l atingem. Și nu-l lăsăm să plângă.”
Helena îl așeză într-un incubator sigilat, apoi se uită în jur.
Știa că nimeni nu o va crede. Că actele vor fi falsificate. Că totul va fi ascuns. Dar în adâncul sufletului, o întrebare îi răsuna:
Dacă el e aici… unde sunt ceilalți?
Și atunci, de pe hol, se auzi un țipăt.
De data asta, din altă celulă.
Sfârșit… sau doar începutul.
