Clara respiră adânc, încercând să-și păstreze calmul, dar vocea îi tremura ușor:
— Erik, nu este vorba despre muncă, ci despre respectul față de mine. Nu am venit aici să fiu folosită ca o unealtă pentru profitul părinților tăi sau să îmi încalc propria viață pentru niște așteptări învechite. Și nu, nu am fost „răsfățată” — am muncit din greu să avem ceea ce avem.
El oftă, sprijinindu-se de cadrul ușii.
— Poate că sunt prins între două lumi. Încerc să fiu un soț bun, dar și un fiu respectuos. Nu vreau să-ți fac rău, Clara.
Ea îl privi cu tristețe.
— Îți faci rău singur, Erik. Dacă nu înveți să ne punem pe noi pe primul loc, familia noastră nu va rezista. Și dacă asta înseamnă să renunțăm la vacanță, să fie. Dar nu voi mai accepta să fiu tratată ca o simplă „ajutoare” sau ca o piesă în jocurile mamei tale.
Un moment de liniște se lăsă între ei, zgomotul orașului părea îndepărtat, iar realitatea în care se aflau era mai grea ca niciodată.
— Ce vrei să facem? — întrebă el cu voce joasă.
Clara zâmbi amar.
— Să începem să ne respectăm. Și să înțelegem că familia noastră nu se construiește pe șantaje sau condiții impuse. Dacă vrei să mergi la vilă, mergi. Eu voi rămâne aici și mă voi bucura de vacanța pe care mi-am câștigat-o.
Se întoarse spre geam, privind cum soarele se scufunda încet în mare, iar în inima ei un nou curaj începea să crească.
Erik o privi pentru o clipă, apoi oftă adânc.
— Poate că ai dreptate… Am lăsat alte lucruri să ne dicteze viața. Trebuie să găsim un drum care să fie al nostru, nu al mamei.
Clara întoarse fața spre el, surprinsă de sinceritate.
— Atunci hai să încercăm, fără șantaje, fără presiuni. Doar noi.
El întinse mâna, iar ea o strânse, simțind pentru prima dată în mult timp că poate exista o șansă reală pentru ei.
