„Unde pleci cu valiza? Și noi ce facem fără tine?!” – a izbucnit el. Dar era deja prea târziu...

„Unde pleci cu valiza? Și noi ce facem fără tine?!” – a izbucnit el. Dar era deja prea târziu…

Clara s-a trezit ca de obicei, la 6:30, fără ceas deșteptător și fără întârziere. Primele raze palide ale dimineții abia pătrundeau printre jaluzele, dar casa deja „striga” după atenția ei. Espressorul bâzâia cunoscut în bucătărie, umplând aerul cu miros de cafea proaspătă. A luat din dulap trei cești — pentru ea, pentru soțul ei David și pentru Eveline, soacra.

David rareori se trezea înainte de ora 11. Iar Eveline și-a făcut apariția cu fața posomorâtă, cum o făcea de obicei.

— Iar fulgi de ovăz? — a bombănit, trântindu-se pe scaun. — Altădată, femeile adevărate știau să gătească: clătite, plăcinte, chifle…

Clara amesteca în tăcere terciul, ascultând criticile fără sfârșit. Soacra locuia cu ei de mai bine de șase luni. Vânduse apartamentul sub pretextul unei „vacanțe de vis cu prietenele” și la întoarcere… se stabilise confortabil în sufrageria lor. Deși apartamentul fusese moștenit de David, toate cheltuielile ajunseseră pe umerii Clarei.

— Bună dimineața, mamă, — a mormăit David, apărând în tricoul lui șifonat.

— Dragul meu! — Eveline s-a luminat la față. — Hai să-ți pun eu terciul. Clara, fă-i cafeaua mai tare.

Clara i-a turnat cafeaua, i-a pus-o în față. David nu și-a ridicat nici măcar privirea de la telefon.

— Astăzi mergi la interviul ăla? — l-a întrebat ea atent.

— Nu azi. Poate mâine. Sau poimâine. N-a apărut nimic serios încă. Doar prostii…

Cu jumătate de an în urmă, își dăduse demisia, acuzând șeful de „dictatură” și colegii de „toxici”. Promisese să-și găsească ceva mai bun „într-o lună”. Dar luna a devenit două, apoi trei… și acum David își petrecea zilele între jocuri video și videoclipuri online.

— Banii sunt aproape gata… — a spus Clara încet.

— Tu încă lucrezi, nu? — a ridicat din umeri. — Te descurci. Ai salariu.

— Jumătate de normă. Abia ajunge pentru strictul necesar.

— Lasă, trece. Găsesc eu ceva curând.

Eveline a dat din cap aprobator:

— Are dreptate. Nu trebuie să accepte prima prostie care-i iese în cale. E deștept, educat. Merită ceva pe măsură.

Clara a strâns farfuriile, a pornit apa și s-a apucat de vase. Cele de la cină încă erau acolo — neschimbate. Ca întotdeauna.

— Apropo, — a adăugat soacra, — ciorba de ieri era acră. Sigur smântâna era stricată.

— Era proaspătă, — a murmurat Clara.

— Mie mi-a fost rău toată noaptea. Ai grijă, te rog, data viitoare!

La bibliotecă, unde lucra câteva ore pe zi, Clara găsea singurele momente de liniște. Cărți, cititori calmi, colegi amabili. Salariul era mic, dar constant. În drum spre casă, trecea pe la supermarket.

Ajunsă acasă — același scenariu. David pe canapea, Eveline comentând știrile.

— Dragul meu sigur îi e foame, — a spus Eveline când Clara a intrat cu plasele. — Azi n-ai gătit nimic, că ai fost „la muncă”.

A început să gătească. Carne, cartofi, o salată rapidă.

— Poate faci chiftele? — a întrebat Eveline. — David le adoră. Și schimbă salata aia — e plictisitoare deja.

Clara s-a apucat fără să răspundă. Soacra venea din când în când să corecteze:

— Dă focul mai mic — se arde. Mai multă sare — e fad.

— Dacă nu vă place, puneți sare după gust, — a spus Clara rece.

— O gospodină adevărată gătește perfect din prima.

Au mâncat în fața televizorului, ca de obicei. David nu și-a luat ochii de la ecran.

— Merge, — a mormăit Eveline. — Doar că era cam tare carnea. Data viitoare fă-o la aburi.

Clara și-a spălat farfuria. David și mama lui se uitau la serial.

— Clara, pune ceaiul, — a strigat David. — Și adu biscuiți.

A adus ceaiul. A adus biscuiții. S-a așezat cu o carte. Nu putea citi — televizorul urla.

— Mâine plătești netul și facturile, — și-a amintit David.

— Bine.

Toate facturile erau pe numele ei. Pentru că „ea e cea care lucrează”. David nu se mai dusese să-și activeze nici măcar șomajul. Mereu apărea o scuză nouă. Trecuseră 6 luni. Niciun ajutor. Nicio contribuție.

— Mâine am un interviu, — a zis el, aproape absent.

— Unde? — Clara a tresărit, pentru prima dată cu speranță…

— Unde? — a întrebat Clara, ridicând pentru o clipă privirea din ceașca de ceai.

— La o agenție de marketing, ceva legat de social media… nu știu exact. M-a recomandat un prieten, — a dat din mână David, deja plictisit de subiect.

Citește și

Bombă la FCSB! Laurențiu Reghecampf revine pe banca roș-albaștrilor

Citește și

Val de frig peste România. Când scad temperaturile și unde sunt așteptate primele ninsori

Clara a încuviințat din cap. Era ultimul strop de speranță pe care și-l permitea.

În acea noapte, a stat trează ore întregi. Nu din cauza televizorului, ci din cauza gândurilor. Câte luni mai putea trăi așa? Câte zile mai putea fi chelnerița, menajera, psihologul și… țapul ispășitor al unei familii care nici măcar nu observa cât de mult oferea?

La 6:30, Clara s-a trezit din nou. A băut cafeaua singură. De data asta, nu a pus decât o ceașcă.

Nu a pregătit terci. Nu a lăsat niciun bilet. A luat o valiză mică, și-a pus dosarul cu acte, o trusă cu câteva haine, periuța de dinți și o carte.

Când David a apărut în hol, a încremenit:

— Ce faci? Unde pleci?

— Să-mi salvez viața, David.

— Cum adică? Și noi? Cine are grijă de noi?

— Exact întrebarea pe care o port în mine de luni întregi.

— Asta e nebunie. O să mă angajez! Am interviu azi! De ce acum?

Clara s-a uitat la el. Primul moment, după mult timp, în care simțea liniște în loc de furie.

— Ai avut șase luni, David. Și n-ai mișcat un deget. Nici tu, nici mama ta.

— Mama e în vârstă! Trebuie să aibă parte de liniște!

— Nu are nevoie de liniște. Are nevoie de putere asupra altora. Iar tu… tu doar te-ai ascuns după ea.

— Și unde o să te duci?

— Unde nu va trebui să cer voie să respir.

Ușa s-a închis încet în urma ei. Nicio ceartă, nicio explozie. Doar o plecare tăcută. Pe scări, Clara simțea cum fiecare treaptă îi scutură povara de pe umeri. La colțul străzii o aștepta prietena ei, Anna, care-i oferise un loc temporar în garsoniera ei.

— Ai făcut-o? — a întrebat Anna.

— Da, — a răspuns Clara, privind cerul senin. — Și știi ce e ciudat?

— Ce?

— Nu mi-e frică deloc. Pentru prima dată, respir.