M-am sprijinit de tocul ușii, cu respirația tăiată. Privirea mi-a fost atrasă de silueta soțului meu, Adrian, aflat în camera mamei lui. El nu mă văzuse, prea absorbit de ceea ce făcea. În semiîntuneric, am zărit clar: el stătea lângă patul soacrei mele, Elena, și o ținea de mână cu o intensitate tulburătoare.
La început am vrut să cred că poate ea se simțea rău, că avea nevoie de sprijin. Dar gesturile lui nu erau ale unui fiu grijuliu. Mâinile lor se strângeau prea mult, privirile lor erau încărcate de ceva ce nu puteam numi decât interzis. Și apoi — am auzit din nou acele sunete: șoapte, respirații sacadate, un fel de intimitate pe care nu voiam să o cred posibilă.
Un fior de gheață mi-a trecut prin tot corpul. Nu-mi venea să cred. În prima mea noapte ca soție, în casa noastră plină de flori și daruri de nuntă, soțul meu era acolo, cu propria mamă. Am vrut să strig, să izbucnesc, dar vocea mi se blocase. Am simțit că îmi fuge pământul de sub picioare.
Am făcut un pas înapoi, dar ușa a scârțâit ușor. În clipa aceea, Adrian a ridicat brusc privirea. Ochii lui s-au întâlnit cu ai mei prin fâșia de lumină. Era o privire plină de panică, de vină, dar și de furie. Elena s-a întors și ea, cu chipul palid, iar mâna și-a tras-o repede de sub a lui.
— Clara… — a șoptit Adrian, cu o voce stinsă.
Am fugit înapoi în camera noastră, cu lacrimile curgând șuvoi. Îmi doream să mă trezesc, să fie doar un vis urât. Dar nu era. Pașii lui s-au auzit pe coridor, apăsați, grăbiți.
— Clara, lasă-mă să-ți explic! — vocea lui a pătruns prin ușă. — Nu e ceea ce crezi!
Dar cum putea fi altfel? Imaginea lor era prea clară, gesturile, privirile, totul era prea evident.
Am stat toată noaptea nemișcată pe marginea patului, cu sufletul zdrobit. Când zorii au luminat ferestrele, am simțit că nu mai sunt aceeași femeie care își pusese rochia de mireasă cu câteva ore înainte. Ceva murise în mine pentru totdeauna.
A doua zi, înainte ca invitații să revină pentru masa festivă, mi-am strâns în tăcere câteva lucruri și am părăsit casa. Adrian mă aștepta la ușă, cu ochii roșii de nesomn, dar n-am mai putut rosti nici un cuvânt.
Unii ar spune că am fugit. Eu cred că mi-am salvat sufletul. Ceea ce am văzut în acea noapte nu voi uita niciodată.
Și încă mă întreb: oare cât timp se întâmpla asta, chiar înainte de nuntă? Și, mai ales… eram eu doar o piesă într-un joc bolnav pe care nu-l înțelesesem?
