Isabela s-a așezat pe marginea canapelei și a atins încet materialul rochiei, ca și cum ar fi mângâiat o amintire.
— Aveam douăzeci și doi de ani, — a spus ea în șoaptă. — Tocmai mă mutasem în Siena, să lucrez ca secretară într-o mică editură. Eram plină de vise și n-aveam nimic.
Într-o dimineață ploioasă, a intrat în birou un tânăr cu un manuscris ud și un zâmbet stângaci. Îl chema Luca Vincenzi. A doua zi a venit din nou — cu o cafea și o floare.
Mara asculta fără să se miște.
— Într-o lună, eram de nedespărțit. Rochia asta… mi-a dăruit-o de ziua mea. A spus că i s-a părut că seamănă cu mine — simplă, dar vie. Iar literele „L. V.” le-a cusut chiar el, într-o seară, râzând că e „cel mai romantic croitor din Toscana”.
Un zâmbet i s-a strecurat pe chip, dar ochii i s-au umplut de lacrimi.
— Ce s-a întâmplat cu el? — a întrebat Mara, aproape șoptind.
— A plecat într-o călătorie de afaceri la Milano și nu s-a mai întors, — a spus Isabela. — Accident de tren. Eu eram însărcinată cu tine. Rochia asta a rămas singura dovadă că el a existat.
Tăcerea s-a așezat grea între ele. Lumina apusului dansa pe pereți, caldă și blândă.
Mara a strâns rochia la piept.
— Iartă-mă, mamă. Am râs de ceva ce n-am înțeles.
Isabela i-a atins obrazul.
— Nu-i nimic, draga mea. Râsul e al tinereții, dar înțelegerea vine mai târziu.
Și în acea clipă, Mara a văzut rochia altfel — nu ca o bucată de material, ci ca o poveste cusută cu iubire și pierdere.
