Curentul îl izbea fără milă, iar Gonzalo simțea cum i se scurge viața printre clipe. Aerul devenea o amintire, iar frigul îi pătrundea în oase ca un venin. „Așa se termină tot?”, gândi el, încercând să se agațe de un trunchi plutitor, dar funia i se înfășura în jurul mâinilor, tăindu-i pielea până la os.
Apoi, ceva neașteptat: o lanternă. O lumină mică, tremurătoare, de pe mal. O voce de copil a strigat:
— Hei! Domnule! Țineți-vă!
Gonzalo a vrut să răspundă, dar un val i-a umplut gura cu apă murdară. Când a reapărut la suprafață, băiatul deja se aruncase în râu. Avea un corp subțire, dar înota cu o forță nebună, de parcă nu ar fi știut ce înseamnă frica.
— Nu vă mișcați! Vin!
Băiatul l-a prins de umeri și a tras cu toată puterea spre mal. Părea imposibil – curentul era prea puternic, apa prea rece. Dar cumva, minunea s-a produs. Cu eforturi disperate, copilul l-a adus până la o rădăcină de salcie, apoi, gâfâind, a scos un briceag ruginit și a tăiat funia care îi rănea mâinile.
Gonzalo a tușit, scuipând apă și sânge. Apoi s-a prăbușit în noroi, tremurând necontrolat.
— Cum te cheamă? — a reușit să șoptească.
— Diego, — a spus băiatul, — locuiesc acolo sus, la ferma bătrânului Cortés. Am auzit mașina și apoi un zgomot puternic…
A privit funiile tăiate și a înțeles că nu fusese un accident.
— Cine v-a făcut asta?
Gonzalo a închis ochii. — Familia mea, — a murmurat.
Băiatul s-a uitat lung la el, apoi a zis hotărât:
— Atunci trebuie să trăiți. Ca să le arătați.
În următoarele zile, Diego l-a ascuns într-un grajd părăsit, îi aducea mâncare și haine uscate, fără să întrebe prea multe. Gonzalo era prea slăbit ca să meargă la poliție, iar fiecare mușchi din corpul lui țipa de durere. Într-o seară, băiatul a venit cu un ziar. Pe prima pagină scria mare: „Milionarul Gonzalo Herrera dispărut. Poliția suspectează sinucidere.”
— Sinucidere… — a râs amar Gonzalo. — Cristina e rapidă.
Diego a ridicat din umeri. — Dacă au mințit, trebuie să-i prindeți. Dar singur nu puteți.
Gonzalo l-a privit altfel, pentru prima dată. Nu ca pe un copil, ci ca pe un aliat. — Știi să folosești un telefon fără să te găsească nimeni?
— Tata lucra la rețea, m-a învățat niște chestii.
Așa a început totul. În câteva zile, Diego reușise să intre în rețelele locale, să găsească traseul mașinii care trecuse pe pod în noaptea crimei. Unul dintre bărbații care îl aruncaseră în râu fusese filmat, la câțiva kilometri distanță, cumpărând benzină. Avea o cicatrice mare pe gât — imposibil de confundat.
— Aici e cheia, — i-a spus băiatul. — Dacă arătăm imaginea asta poliției, o să creadă că sunteți mort. Dar dacă mergeți direct la Madrid, la procurorul Molina, prietenul tatălui meu, vă ascultă.
— Molina… da, îl știu. Dar dacă Cristina află?
— Atunci o să creadă că fantomele o caută, — a zâmbit Diego, cu o seriozitate ciudată pentru vârsta lui.
Trei zile mai târziu, în zori, Gonzalo și băiatul au plecat spre Madrid cu o dubă împrumutată. Drumul a fost lung, tăcut. Gonzalo se gândea la fiica lui, la copilul pe care îl crescuse singur după moartea soției. Cum ajunsese fata lui blândă să-l vrea mort?
La jumătatea drumului, telefonul vechi al lui Diego a vibrat. Un mesaj fără număr:
„Știm că ești viu. Întoarce-te. Ultimul avertisment.”
Gonzalo a simțit cum i se strânge stomacul.
— Ne-au găsit.
— Nu contează, — a zis Diego. — Acum fugim până la capăt.
Când au ajuns la Madrid, Molina aproape că nu l-a recunoscut. Bărbatul impunător de odinioară era acum o umbră — barba crescută, hainele zdrențuite, privirea golită. Dar vocea era aceeași: rece, clară, hotărâtă.
— Am dovezi, am o înregistrare, am martorul. Fata mea… Cristina Herrera… a plănuit totul.
Procurorul a ascultat în tăcere, apoi a dat un ordin scurt. În câteva ore, poliția din Toledo făcea percheziții la vila familiei Herrera.
Cristina n-a opus rezistență. Când au găsit în computerul ei documentele de transfer al moștenirii și plățile făcute către cei doi asasini, doar a întrebat rece:
— Trăiește?
Ofițerul nu a răspuns.
— Atunci spuneți-i că m-a învins, — a zis ea, zâmbind amar. — Pentru că eu am vrut doar să termin ce-a început el: războiul pentru bani.
Câteva săptămâni mai târziu, Gonzalo s-a întors pe malul râului Tagus. Apa curgea liniștită, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Diego îl aștepta acolo, cu o minge în mână.
— Ați câștigat, — i-a spus.
— Nu, băiete. Nimeni nu câștigă când e vorba de familie.
A scos din buzunar o mică cutie și i-a întins-o.
— Pentru tine.
Înăuntru era o brățară simplă, de piele, cu inițialele G.H.
— Nu pot să iau așa ceva, domnule Herrera.
— Poți. Pentru că tu mi-ai salvat viața, și… poate și sufletul.
Băiatul a zâmbit timid. — Și acum ce o să faceți?
— O să plec departe. O să las numele ăsta să moară odată cu ce s-a întâmplat. Dar promite-mi ceva: niciodată să nu lași banii să te facă orb.
Diego a dat din cap.
Când s-a făcut seară, Gonzalo a pornit pe drumul care ducea spre autogară, lăsând în urmă orașul, scandalul și trecutul. Niciun ziar n-a mai scris despre el. Oficial, Gonzalo Herrera rămânea „dispărut, posibil mort”.
Dar undeva, într-un sat mic de la marginea Castiliei, un băiat de 13 ani purta la încheietură o brățară veche și, din când în când, privea spre râu cu un zâmbet misterios.
Pentru el, Tagusul nu mai era doar un râu — era locul unde moartea fusese învinsă de curaj.
