Am rămas câteva secunde nemișcată, cu paharul de șampanie tremurându-mi ușor în mână. În jurul meu, râsete, clinchet de pahare, parfum scump. Nimeni nu observase că tocmai fusesem ștearsă din propria mea viață.
Apoi a apărut Ioana.
Sora lui Andrei avea același zâmbet tăios pe care-l văzusem de ani de zile la mesele de Crăciun. M-a măsurat din cap până-n picioare, ca pe o piesă de mobilier prost aleasă.
— A, tu ești bona, a zis tare, suficient cât să audă cei din jur. Drăguță rochie… pentru o angajată.
Nu i-am răspuns. Unele oameni nu merită nici aerul.
A luat paharul de vin roșu de pe o masă și, „din greșeală”, l-a răsturnat peste mine. Lichidul s-a scurs lent pe mătasea albă, ca o rană care se deschide.
— Vai, ce neîndemânatică sunt, a spus ea fals. Apoi a arătat spre podea, unde vinul se împrăștiase.
— Dacă tot ești ajutorul, șterge și tu pe jos.
S-a râs. Încet, stânjenit, dar s-a râs.
Atunci ceva s-a rupt în mine. Nu furie oarbă. Claritate.
Am lăsat paharul jos. Am inspirat adânc și m-am uitat spre Andrei. Stătea la bar, râzând cu doi investitori, complet absent. Nici măcar nu se uita la mine.
Perfect.
Pe scenă, directorul general ținea un discurs despre „valorile companiei” și „respect”. Am urcat treptele calm, cu spatele drept. Un murmur a străbătut sala.
— Doamnă, vă rog… a început Popa, surprins.
I-am luat microfonul din mână.
— Bună seara, am spus. Vocea nu-mi tremura. Pentru cei care nu mă cunosc, numele meu este Maria Ionescu.
Andrei s-a întors brusc. Culoarea i-a dispărut din față.
— Sunt principalul acționar și președintele consiliului Apex Innovations. Așa-numitul „Președinte Fantomă”.
S-a făcut liniște totală. Puteai auzi aerul condiționat.
— Am urmărit compania asta ani de zile. Am salvat-o. Am investit. Am construit. Și am tolerat multe. Dar există lucruri care nu se negociază.
M-am uitat direct la Andrei.
— Disprețul. Minciuna. Umilirea.
Apoi spre Ioana.
— Și abuzul mascat în glumă.
Am ridicat puțin microfonul.
— Andrei Ionescu. Ioana Ionescu. Sunteți concediați, cu efect imediat.
Un oftat colectiv. Cineva a scăpat un pahar.
Andrei a venit spre scenă, bâlbâindu-se.
— Maria, iubito… e o neînțelegere… putem vorbi acasă…
L-am privit pentru ultima oară ca soție.
— Nu. De acum înainte, vorbim doar prin avocați.
I-am întins dosarul pregătit dinainte. Divorț. Clauze. Totul.
— Și, apropo, am adăugat, coborând de pe scenă. Bona și-a dat demisia.
Am plecat din sală printre priviri uluite și șoapte. La ușă, Popa m-a ajuns din urmă.
— În sfârșit, a spus zâmbind. A durat.
— Gunoiul se scoate la timp, am răspuns eu. Altfel, începe să miroasă.
În dimineața următoare, presa titra despre „misteriosul președinte” care s-a dezvăluit la gală. Acțiunile firmei au crescut. Respectul, la fel.
Iar eu mi-am băut cafeaua liniștită, în rochia mea albă curățată impecabil, știind un singur lucru:
Nu mai eram invizibilă.
Și nimeni nu urma să mai calce vreodată pe mine.
