— „A refuzat să-mi strângă mâna!” — a tunat Roland, trântind paltonul scump pe podea.
— „A zis doar… ‘Vă cunosc. Destul de bine. Mai bine decât v-ați dori.’ Apoi a zâmbit. Disprețuitor. Aroganța tipică parveniților.”
Eu tăceam. Îmi păstram aceeași expresie neutră, calmă, în timp ce îmi închideam halatul la gât.
— „Și crezi că s-a oprit aici? Nu! Mi-a spus că de luni sunt trecut pe poziție de ‘consilier strategic’, cu un salariu mai mic și fără drept de semnătură. Mie! Eu sunt cel care a ridicat departamentul ăla din nimic!”
M-am apropiat încet, cu pași tăcuți.
— „Și ai întrebat de ce?”
Roland s-a întors spre mine, furios.
— „Mi-a spus doar atât: ‘Unele decizii au rădăcini mai vechi decât îți poți imagina.’ Ce naiba înseamnă asta?!”
A stat câteva secunde privind în gol, apoi s-a ridicat brusc.
— „Trebuie să aflu cine-l sprijină! Numele ăsta, Von Ahrens… mi-e cunoscut. Parcă… parcă era și un inginer ratat cu numele ăsta. Stefan! Da, l-am dat afară acum vreo 15 ani. Ce-avea? O idee stupidă despre aplicații mobile…”
L-am privit în tăcere. Nu i-am spus nimic.
Dar în sufletul meu… simțeam focul dulce al unei revanșe pe care nu o cerusem, dar pe care soarta o adusese singură. Nu doar pentru mine. Ci pentru Adrian. Pentru Stefan. Pentru toate femeile care „n-au realizat nimic” — decât oameni.
În ziua următoare, o ședință crucială a consiliului executiv avea loc.
Roland a fost chemat în fața tuturor.
Adrian — calm, imbrăcat sobru, cu o voce rece, profesională — a deschis laptopul și a proiectat pe ecran o serie de documente: decizii manageriale păguboase, conflicte interne ascunse, și un audit care demonstra că Roland își folosea poziția pentru interese personale.
— „După cum vedeți, domnule Roland, nu doar etica e o problemă. Ci și rezultatele. Poate că ați fost bun… acum zece ani. Dar de atunci, lumea s-a schimbat. Noi construim. Nu distrugem.”
Un alt membru al consiliului a completat sec:
— „Votăm pentru eliberarea din funcție, cu efect imediat.”
Roland s-a ridicat, alb la față.
În drum spre ieșire, Adrian i-a întins un plic.
— „Pentru mama. Spunea că ai uitat să îi returnezi niște demnitate.”
Roland a vrut să vorbească, dar s-a oprit. Și a plecat. Fără o vorbă.
Roland a vrut să vorbească, dar s-a oprit. Și a plecat. Fără o vorbă.
Seara, acasă, am găsit plicul pe masa din bucătărie. În el era o fotografie veche, cu mine și Adrian, pe vremea când aveam doar un pat, o lampă, și un vis.
Pe spate era scris cu litere clare:
„Tu ești singurul proiect care a meritat totul. Mulțumesc că m-ai crescut să nu mă tem de oglinzi.”
Am zâmbit. Pentru prima dată, cu adevărat.
