Când o femeie tace prea mult timp, ziua în care vorbește schimbă totul.
Sala era înghețată. Paharele rămăseseră suspendate în mâinile invitaților, iar muzica de fundal părea deodată indecentă, ca o glumă proastă spusă la o înmormântare.
Isabelle s-a ridicat încet. Nu a țipat. Nu a plâns. Nici măcar nu a tremurat.
Vinul roșu îi păta fața ca un sânge simbolic — sângele răbdării care tocmai murise.
A luat șervețelul de pe masă, și-a tamponat fruntea, apoi și-a netezit rochia. A înconjurat masa tăcut, până a ajuns lângă Julien.
S-a aplecat ușor la urechea lui și a spus:
— Mi-ai făcut un bine. De azi înainte, nu mai ești o alegere pe care trebuie să o justific.
Apoi, privind direct spre Éloise, a rostit:
— Și dumneavoastră… vă mulțumesc. M-ați învățat exact cine nu vreau să devin.
Isabelle și-a scos inelul de pe deget. L-a lăsat în farfuria cu desertul neterminat.
— E dulce, nu-i așa? Ultima otravă servită în casa voastră.
A plecat în liniște. Prin sala care abia îndrăznea să respire.
📍 Trei luni mai târziu, o revistă de artă titra pe copertă:
„Profesoara devenită pictoriță: expoziția-fenomen semnată Isabelle Moreau despre demnitate, vin și femei care nu se mai spală de rușine — pentru că n-au de ce.”
Julien a primit prin avocat actele de divorț și o solicitare de despăgubire — pentru abuz emoțional și agresiune în public.
Mama lui? A fost invitată la vernisaj. Nu a avut curajul să vină.
