— Nu tu ai adăugat-o, Luca. Eu am făcut-o. Era exact în săptămâna în care tu „negociai cu partenerii din Milano”, dar de fapt erai cu pisoiul într-un hotel din Brașov. Ți-am trimis actele la semnat și, cum era de așteptat, nu le-ai citit. Le-ai semnat pe toate.
Vocea mea nu avea urmă de tremur. Doar o precizie matematică. M-am ridicat de la masă, am deschis sertarul cu chei, apoi i-am aruncat un dosar pe birou. S-a auzit un flap! moale, ca o palmă peste orgoliu.
— Acolo ai toate anexele. Inclusiv clauza de care vorbeam. Avizul notarului, semnăturile… tot.
— Nu, nu… — mormăia. — Asta nu e posibil.
— Și tot acolo ai și copia hotărârii de asociat unic pe care ai semnat-o anul trecut, în iunie, prin care îmi delegai mie drept de veto asupra transferurilor de capital. Îți amintești? Era în perioada în care tu nu voiai să te ocupi de nimic, pentru că „îți luai un an sabatic să te regăsești ca lider”.
Luca se prăbuși pe spătarul scaunului, cu ochii în dosar. Degetele îi alunecau pe pagini, căutând cu disperare o portiță. Dar nu era nicio portiță. Numai uși trântite în față.
— Firma nu era a ta, Luca. Era a noastră. Iar acum e doar a mea. Tu ai donat aparentul tău pachet de acțiuni către Sofia — care, de fapt, nu există în mod legal fără semnătura mea. N-ai făcut decât să-i dai o hârtie care valorează… cât cravata aia pe care o porți.
S-a ridicat. A vrut să vorbească, dar nu i-au ieșit decât câteva sunete fără formă. Pentru prima dată, nu mai avea controlul. Nu mai era bărbatul care dicta, care trântea, care pleca fără explicații. Era doar un om învins de propriul dispreț față de detalii.
— Și, ca să-ți răspund complet: nu, Luca. Nu-mi fac bagajele. Tu ți le faci.
Am luat telefonul și am format un număr. În câteva secunde, o voce de la capătul firului a spus:
— Da, doamna Karlova?
— Puteți trimite echipa. Au acces la parter, etajul unu și garaj. Tot ce e înregistrat pe firmă e în custodia mea de azi.
— Imediat.
Luca era alb ca varul.
— Cine… cine sunt?
— Executorii. Pentru recuperarea bunurilor companiei. Da, inclusiv mașina aia de 100.000 de euro pe care i-ai cumpărat-o Sofiei. E pe numele firmei. Ghici cine semna ordinele de plată?
Nu a mai spus nimic. Știa.
Când a trecut pragul, cu servieta în mână și cravata ușor strâmbă, n-a trântit ușa. A închis-o încet. Poate pentru că în sfârșit a înțeles că era ultima.
În liniștea apartamentului, m-am așezat din nou la masă. Mi-am turnat un pahar de vin și am luat o gură.
Apoi am deschis laptopul, am accesat folderul „Fond de rezervă” și am șters tot.
Nu mai aveam nevoie.
